Desfășurat între ruinele casei copilăriei și arhive intime, vedem un portret visceral al mamei regizoarei, marcată de 28 de ani de alcoolism și o meditație personală asupra rădăcinilor culturale ale dependenței în Irlanda.  Când boala tatălui o lasă pe mamă în grija fiicei și a fratelui său, încercarea de a o salva se transformă treptat într-o spirală de autodistrugere, până când cei doi aleg, cu durere, să renunțe. Cu un limbaj vizual expresiv — camere fish-eye, secvențe fantomatice, autoreflexivitate pe ecrane TV — și momente performative neașteptate, filmul devine o terapie comună, în care dragostea, vinovăția și renunțarea se întrețes într-un gest de eliberare odată cu demolarea simbolică a casei.