Însoțim o femeie și prietena ei în ultimul an de viață, după un diagnostic de cancer terminal, transformând documentarul într-o reflecție intimă asupra fragilității existenței. Filmul, autoreflexiv și lucid, surprinde nu doar momentele de apropiere și sprijin, ci și actul filmării în sine – reglări de focus, discuții despre expunere – care devin metafore vizuale despre viață și efemeritate. În locul reflexului pentru sentimentalism, regizoarea alege cotidianul: imagini domestice, joaca și prezența copiilor, umorul spontan și ritualurile banale care capătă o greutate neașteptată. Rezultatul este o meditație profund umană despre prietenie, moarte și felul în care oamenii găsesc puterea de a trăi chiar și atunci când se apropie sfârșitul.